Irina Botea Bucan și Jon Dean
artiști
DESPRE REZIDENT
Irina Botea Bucan a dezvoltat un cadru metodologic simbiotic-artist-educator cercetător care provoacă ideile socio-politice dominante și pune accent pe capacitatea de acțiune și decizie umană și non-umană. A participat la bienalele de la Veneția, Praga și Gwangju și a expus la Centrul Pompidou, Jeu de Paume, Kunsthalle Winterthur, New Museum, MUSAC și Reina Sofia. A primit premii, inclusiv Silver Award la Impakt Film Festival, Utrecht, 3Arts Visual Award Chicago, fiind nominalizată pentru cel mai bun show de multimedia din SUA de AICA SUA în 2015. Colaborează cu Jon Dean din 2013, e profesoară la The School of the Art Institute of Chicago și a întreprins o cercetare doctorală la Goldsmiths, University of London despre reimaginarea caselor de cultură și a căminelor culturale.
Cariera lui Jon Dean se extinde în Marea Britanie, România și în alte țări, unde a dezvoltat proiecte de artă comunitară, învățare experiențială și programe culturale. Jon creează, de asemenea, lucrări de artă experimentală care explorează participarea negociată, acțiunea colectivă și producția artistică. Lucrările sale au fost prezentate în Fundata (Proiectul România Remarcabilă), Timișoara, București (Rezidența 9, Arthub, Salonul de Proiecte), NTU, CCA Singapore, La Kunsthalle Mulhouse Le Monument etc. Împreună cu Irina Botea Bucan, este co-creator al rezidenței Casa Rădești din România.
DESPRE REZIDENȚĂ
Topofilia și memoria: dialog vizual
Terra Siculorum developează, pe traseul paideic, o altă formă de limbaj, nu unul vorbit sau purtat pe corp, ci unul sculptat direct în lemn, la porțile gospodăriilor secuiești. Gaston Bachelard vorbea despre topofilie ca despre acel filtru afectiv prin care locuim, la propriu, spațiile pe care le traversăm. Ar trebui să ne raportăm la ele nu ca la o „îngrămădire” de obiecte, ci ca pe niște centre de sens. Poarta secuiască sculptată reprezintă exact un asemenea centru: un obiect funcțional (marchează intrarea într-o gospodărie) care este, în același timp, o declarație de identitate (motive solare, vegetale, geometrice etc.) care spun ceva despre statutul, credința și povestea familiei care locuiește dincolo de ea.
Pentru această rezidență, miza este inițierea unui dialog legat de motivele care sunt reprezentate pe ele și cu oamenii acestor comunități, astfel încât să descopere felul în care spiritul comunității sau ținutului, developat de generații de meșteri anonimi într-un limbaj vizual precis, poate fi tradus lumii contemporane. Rezidența devine astfel un exercițiu de topofilie activă. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu o documentare rece, ci cu o locuire afectivă, prin artă, a unui spațiu care are deja limbajul lui vizual bine articulat.
DESPRE ȚINUT
Departe de a fi gata, incursiunea culturală a drumețului începe să capete sens. Mai mult, este vizibilă din poartă în poartă. În sate cum sunt Mărtiniș sau Atia, porțile secuiești conțin motive care reprezintă o întreagă comunitate. Când trece de aceste porți și intră în gospodăriile localnicilor pentru odihnă sau doar o poveste, drumețul poate să facă legătura dintre viața oamenilor, istoria lor și ceea ce e încă vizibil și tangibil.
Vedem altfel când luăm țara la pas. Ochii observă lucruri noi, fie că e vorba de lumea reală sau expresii artistice ale acesteia. Bornele de andezit sunt și ele semne culturale, chiar dacă au și rolul de a te ghida pe traseu. Sculpturile par să spună și ele povestea locului.
Aceste observații fac parte din călătoria interioară a drumețului, care părăsește Terra Siculorum cu o înțelegere mai profundă a peisajului cultural din Transilvania. Ideea de “noi” și “voi” și privirea către celălalt, ca la un străin, sunt concepte, nu adevăruri umane.
DESPRE AMPRENTA CULTURALĂ LĂSATĂ ÎN ȚINUT
Artista lasă în urmă o lucrare de artă concretă inspirată de specificul artistic al ținutului. Poate fi o pictură sau orice altă formă vizuală cu caracter artistic, în funcție de mediul preferat. Aceasta va fi instalată sau expusă în comunitate, ca expresie directă a influenței motivelor descoperite pe traseu. Lucrarea nu este menită muzeificării, ci integrării în spațiul viu al satului, ca un nou strat de sens adăugat peste cel deja existent al porților sculptate. Ne imaginăm o formă de continuitate, nu de ruptură cu trecutul, între meșteșugul tradițional și practica artistică contemporană.
