Iosif
Király
fotograf
DESPRE DEZIDENT
Iosif Király este unul dintre cei mai cunoscuți artiști care lucrează cu fotografia în România.
În anii 1980, a folosit pe scară largă fotografia pentru diverse experimente și pentru a-și documenta insalațiile, performance-urile și proiectele de land art, iar apoi a diseminat imaginile rezultate prin intermediul rețelei mail art, o mișcare underground internațională cu rădăcini în gruparea Fluxus.
În 1995 s-a numărat printre fondatorii Departamentului de Fotografie și Imagine Dinamică de la Universitatea Națională de Arte (UNArte) din București, unde este în prezent profesor și director al Școlii Doctorale.
A inițiat, coordonat și, împreună cu arhitecți, artiști vizuali și antropologi, a participat la proiecte de cercetare și documentare legate de schimbările care au avut loc în România postcomunistă: Tinseltown, Ro_Archive, D-Platform, etc.
În opera sa artistică, Iosif Király investighează relația dintre percepție, timp, sincronicitate și memorie prin intermediul fotografiei, instalațiilor, desenului și imaginii dinamice / video.
Activitatea sa artistică se întinde pe mai bine de patru decenii, de la performance-urile pentru aparatul de fotografiat din anii 1970 și 1980, trecând prin documentarismul subiectiv al anilor 1990 și instalațiile fotografice de mari dimensiuni realizate folosind imagini de arhivă ca parte a activității sale în cadrul grupului subREAL, până la imaginile panoramice și poliprospectivice multistratificate din proiectul Reconstructions și la ansamblurile fotografice mai recente din proiectele Echoes, Sinapsys și Old People Feel the Weather in Their Bones.
Singur și/ sau ca membru al grupului subREAL a participat la numeroase expoziții și bienale (Venezia, Berlin, Istanbul, Sao Paulo, Praga, Manifesta), a fost recompensat cu premii, burse și rezidențe artistice, iar lucrările sale se regăsesc în prestigioase colecții de artă publice și private din lumea întreagă.
DESPRE REZIDENȚĂ
Topofilia și memoria: drumul spre lumină trece prin uzină
Terra Banatica ne va prezenta o formă mai dificilă, mai ambivalentă de topofilie: cea legată de un patrimoniu industrial care are o componentă ce nu e nici pur eroică, nici pur nostalgică. Halele și locomotivele Reșiței poartă memoria unei industrii grele care a modelat, la propriu, structura intimă a conviețuirii din regiune: de la cum se organizau cartierele muncitorești la ce anume însemna, generații la rând, să trăiești în ritmul unei fabrici.
Fotografia, dintre toate artele propuse pe traseu, este cea mai potrivită să locuiască această ambivalență, pentru că developează literalmente, în sensul tehnic al termenului, dar și în sensul conceptual al proiectului, trecerea de la întuneric la lumină. Documentarea acestui patrimoniu reprezintă un act de asumare și reîmpăcare cu un trecut complex, pe alocuri dureros, pe alocuri privit cu o nostalgie ambiguă.
Miza rezidenței constă în documentarea vizuală riguroasă a patrimoniului industrial din Reșița (hale, linii de cale ferată, locomotive, spații de producție dezafectate sau încă parțial active) cu o atenție specială la felul în care aceste structuri au modelat viața comunitară din jurul lor. Nu le privim doar din perspectiva documentării unor „ruine industriale”. Acesta este un demers care cere, dincolo de ochi fotografic, o sensibilitate față de complexitatea etică a acestui tip de patrimoniu.
DESPRE ȚINUT
Via Transilvanica străbate Banatul Montan, intrând în județul Caraș-Severin prin Poarta de Fier a Transilvaniei, trecătoarea dintre Munții Țarcu și Poiana Ruscă. De aici, drumul traversează o parte din Țara Gugulanilor și înaintează printre sălașele risipite pe munți și dealuri, prin parcuri naționale și păduri seculare.
Terra Banatica poartă însă și urmele unei istorii industriale care a schimbat profund regiunea. La Reșița și Oțelu Roșu, patrimoniul industrial amintește de comunitățile formate în jurul uzinelor și de generațiile pentru care munca metalului a devenit o identitate. În satele de cărbunari, istoria poate fi descoperită prin întâlnirea cu oamenii care încă păstrează memoria vechilor meserii și a unei lumi construite în jurul muncii.
Pădurea și uzina, sălașul și orașul muncitoresc, apa Nerei și focul metalului alcătuiesc împreună povestea uneia dintre cele mai complexe regiuni traversate de Via Transilvanica, cea care îi ajută pe drumeți să se împace cu istoria recentă. Uzina, simbolul unei epoci complicate este acceptată ca parte din natura umană.
DESPRE AMPRENTA CULTURALĂ LĂSATĂ ÎN ȚINUT
Rezultatul rezidenței va fi o expoziție fotografică, gândită de la bun început ca itinerantă pe tot ținutul Terra Banatica, asemeni un drumeț de-a lungul traseului. Practic, expoziția devine o formă de patrimoniu mobil: imaginile călătoresc prin regiune la fel cum călătorii o traversează pe jos, ducând cu ele memoria vizuală industrială către comunități care poate nu au acces facil la un spațiu muzeal clasic.
